Sfârşitul unei stele

Când o stea şi-a consumat în timp cea mai mare parte din combustibilul de hidrogen, miezul acesteia se contractă şi devine mai cald. Hidrogen se găseşte încă din abundenţă pe marginile stelei, unde continuă sa se transforme în heliu. Steaua se măreşte şi culoarea acesteia tinde spre roşu. Steaua devine o gigantă roşie. Diametrul său poate ajunge de 10 până la 100 ori mai mare decât cel al Soarelui nostru. În centru se declanşează noi reacţii nucleare: heliul prezent în mijlocul stelei se transformă în carbon. Atmosfera stelei se proiectează în spaţiu formând în jurul stelei o sferă de gaze în expansiune, o nebuloasă. Când heliul din mijlocul stelei se transformă în carbon, steaua se contractă din nou, dar nu mai devine suficient de caldă pentru a declanşa noi reacţii nucleare. Ea devine o pitică albă (o stea mică, de marimea Pământului, dar unde o bucăţică de materie de mărimea unui ou cântareşte mai multe tone). Aceasta stea se răceşte, strălucirea sa scade încetul cu încetul, până se stinge. Nu mai rămane decat o pitică neagră, prea rece ca să mai strălucească.
Stelele cele mai masive produc elemente chimice mai grele, cum este fierul. Ele cresc şi devin supragigante, a căror rază poate fi de 1000 de ori mai mare decât cea a Soarelui. Interiorul lor este format dintr-o succesiune de straturi din ce în ce mai puţin calde şi mai puţin dense spre exterior, compuse din diferite gaze. Brusc, ele explodează şi materia lor se împrăştie în spaţiu. Este un adevărat joc de artificii cosmic. În mod violent, steaua devine de 10 miliarde de ori mai luminoasă decât Soarele. Aceasta devine o supernovă. După explozie, nu mai ramâne decat miezul stelei (în funcţie de masa pe care o are, aceasta devine fie o stea de neutroni, fie o gaură neagră).
De la Wikipedia, enciclopedia liberă